Menu
Poveștile copiilor iubibili
Povestea Mariei
”Cand nu mai esti copil, ai murit de mult”.
Maria are 14 ani si abia acum începe să se bucure de copilărie. Vrea să simtă cât mai mult din acest târâm miraculos, vrea să râdă, să zburde, să se joace. ”Acum trăiesc un vis și nu îmi vine să cred că, anul trecut pe vremea aceasta, locuiam cu calvarul în casă”. Mariei i-a fos furată copilăria și de cele mai multe ori este furioasă pentru că o vrea înapoi. Rău de tot. La 8 ani a fost abuzată de propriul tată. Mama ei o bătea. Da. Mama ei biologică, care știa tot ce se întâmplă, dar era supusă, neputincioasă, lașă. Tăcea. Maria nu se simțea iubită. Iubirea este esența dezvoltării armonioase a unui copil.
Când avea Maria 12 ani, calvarul a devenit iad pentru această fetiță uitată parcă într-un colț nemilos al Universului. A intrat și propria mamă în acest joc ”de-a mama și de-a tata”, astfel fetița aceea traumatizată deja, a fost în continuare abuzată de ambii părinți pănă la vârsta de 14 ani. Atunci, Maria s-a hotărât să vorbească. Și a vorbit. Si s-a făcut dreptate.
Maria are puține amintiri din copilărie, amintiri pe care le ține în sertărașe bine ascunse, sortate pe categorii, iar câteodată, când iși permite să fie vulnerabilă, le scoate afară cu furie, cu dorința de a le arde, de a le spulbera. Acum, după o perioadă de terapie, Maria vorbește despre aceste amintiri si despre trauma abuzului. Se simte o oarecare detașare în vocea ei, chiar daca inima Mariei este încă frântă în bucăți. Acum e mai bine, dar atunci când am cunoscut-o, privea în gol, nu știa să zâmbească și nu credea mai în nimic.
Maria trăiește în mai multe lumi și iși aduce aminte de ele încă din perioada abuzului, atunci când le-a creat ca să poată răzbi, să poată evada. Pe atunci, Maria juca mai multe roluri, avea mai multe identități, iar pentru ea, viața era împărțită între rai, iad și purgatoriu. Cea mai mare parte o petrecea în purgatoriu: ”Stăteam în purgatoriu ore în șir pentru a-mi curăța sufletul”. Maria se simțea vinovată, credea că tot ceea ce se întâmplă are legătură cu ea. ”Când tata a început să mă abuzeze, credeam că este ceva normal, că așa mi-a spus el, dar apoi am înțeles că ce mi se întâmpla, era rușinos”.
Părinții abuzatori îî spălau rana sufletului cu mici atenții, dar uitau că spalarea rănii nu este suficientă dacă nu este tratată infecția. Inima Mariei a fost infectată timp de 6 ani. Zi de zi, lună de lună, an de an. Infecția a fost atât de mare, incât a încercat să se sinucidă de două ori. Voia o altă lume mai bună. Voia poate raiul despre care a auzit că există și pe care l-a creat ea însăși în acele lumi imaginare. Voia să-și salveze inimioara care era neagră de supărare, de durere, de furie. Maria era mai mereu revoltată pe interior și se întreba destul de des: ”Unde este Dumnezeu?”. ”Cu ce am greșit de mi se întâmplă toate astea?”. ”De ce nu mă iubește nimeni?”.
Pentru Maria acest abuz a fost o tragedie care i-a marcat copilăria. Iși aduce aminte că a strigat atâta amar de vreme după ajutor, dar nu a strigat cu voce tare. Toți acești ani a suferit în tăcere, iar de cele mai multe ori și-a anulat propria existență: ”Nu mă identific cu numele de Maria, de fapt, eu am mai multe nume pe care mi le-am creat în jocurile minții mele”. Dacă corpul nu i-ar aduce aminte de toate aceste etape ale abuzului, Maria ar refuza să creadă tot ceea ce i s-a întamplat. Corpul păstrează amintirile în memoria lui, mintea nu. Creierul refuză să accepte acest dur adevăr și depune amintirile în cufere mari și grele pe care le închide cu lacăte uriașe. Inima se împietrește și nu mai simte nimic. Dar corpul poartă în interior impactul suferințelor pe care le-a provocat abuzul
Astăzi, Maria speră, înțelege și iartă. A învățat să-și ierte părinții și chiar vrea să ii poată ajuta cumva. Nu știe cum. Nu are cum. Dar, mai presus de toate, Maria vrea să se ajute pe ea însăși. Vrea să creadă în ea, să creadă în viață și într-un viitor mai bun. Vrea să se concentreze asupra a ceea ce a devenit acum și să zâmbească mai mult. De fapt, primul ei zâmbet adevărat, l-am surprins pe chipul ei la munte, în vacanța de Crăciun organizată de asociația noastră #inimaățivorbește. Era un zâmbet pur, de împlinire și satisfacție deplină, că, în sfârșit, e și ea printre oameni, e inger printre alți îngeri, e iubită și apreciată, înțeleasă, acceptată. Este Maria, o domnișoară sensibilă, valoroasă, talentată și frumoasă.
Maria simte că și-a găsit locul în lume, se integrează perfect în programul terapeutic inițiat de asociația noastră pentru copiii cu diverse traume sufletești și chiar s-a oferit să fie voluntar alături de noi. Împreună, dorim să ajutăm cât mai mulți copii care au inimioara frântă. Maria vrea să impărtășească, să fie un model de urmat pentru acești copii care au nevoie de ajutor.
Maria se implică.
Vă spun #dininimă: Maria are toate șansele să devină un adult sănătos și echilibrat.
Povestea Alexandrei
Când pleacă mama la îngeri, copilul nu mai are aripi.
Alexandra are 12 ani și este o fata foarte frumoasă și desteaptă. Mama ei a murit anul trecut de Covid. Alexandra este acum în grija bunicii cu care locuiește alături de sora ei mai mare și de încă doi unchi. De tatăl lor, Alexandra nu știe nimic, așa că singurul ajutor pe care îl au fetele este pensia bunicii și ajutorul social după mamă. Asta nu ar fi o problemă pentru Alexandra. Ea s-ar descurca, nu i-ar trebui nici mâncare dacă mama ei ar fi lângă ea. Alexandra a fost foarte atașată de mama ei. O iubea tare mult. Era sprijinul ei, viața ei, era totul pentru ea.
Dintr-o dată, Alexandra a rămas singură pe lume. Atunci când mama ei a murit, Alexandrei i-a trebuit foarte mult timp să înțeleagă de ce, a suferit în tăcere, fără să vorbească cu nimeni, s-a retras într-o lume fără înțeles, o lume în care și-a petrecut mai tot timpul în doliu. Un doliu manifestat prin tristețe, prin incapacitatea de a se bucura de nici o adiere de vânt, de nici o floare din grădină, de nici o mângăiere a cățelușului, singurul ei prieten. Alexandra și-a trăit durerea, a desenat, a tăcut, a învățat, a sperat.
Acum, își aduce aminte de acele perioade grele, în care rătăcea cât era ziua de mare în căutarea unui sens, unui motiv pentru care mama ei a lasat-o așa devreme. Cel mai mare șoc pentru ea a fost că mama ei a murit chiar în săptămâna în care trebuie să-și țină ziua de naștere cu prietenii, iar când a auzit de moartea mamei, Alexandra și-a anulat petrecerea.
Exact după moartea mamei, Alexandra a început să urmeze programele asociației noastre și a fost unul dintre primii copii care a venit în prima noastră vacanță organizată în Apuseni. Alexandra suferea, comunica greu, era foarte tăcută și tristă. Chipul ei era lipsit de orice bucurie, entuziasm sau speranță, iar zilele petrecute în inima muntelui, alături de alți copii cu probleme delicate, i-au luminat încet, încet, chipul. S-a jucat, a alergat, a cules flori, a început să zâmbească și a văzut că se poate. Că viața merge înainte și că mama ei e acolo cu ea mereu, o veghează și o ajută să răzbată prin viață.
Ca printr-o magie, Alexandra a început să-și revină, să fie mai comunicativă, mai deschisă, dornică să lucreze cu ea și să vindece această traumă a pierderii mamei ei. Am continuat să o luăm în celelalte tabere, a început să-și facă prieteni în aceste tabere, să lucreze cu emoțiile alături de restul copiilor, să se implice, să vrea mai mult de la viață și să aibă vise și speranțe: ”Mă simt mult mai bine de când vin în taberele organizate de #inimaîțivorbește. Am mai mult curaj și la școală, ridic mâna, sunt mai activă și vorbesc mai mult. Am încredere în mine și mă simt specială”.
Alexandra vrea să devină medic, să ajute oamenii la nevoie. Și-ar fi dorit tare mult să-și ajute mama, dar acest lucru nu a fost posibil. Dar i-a făcut o promisune mamei sale, aceea de a se ajuta pe ea însăși să devină un adult echilbrat, astfel încât mama ei să fie mândra de ea.
Alexandra dorește să fie voluntar în asociația noastră, să ne ajute și să se implice în activitățile noastre cu copiii. În plus, este unul dintre copiii care dorește să lucreze permanent cu emoțiile ei, să vindece, să curețe sufletul de durere și să se elibereze de poverile trecutului.
Povestea Cristinei
Un gol uitat de lume.
Cristina are 24 de ani. Privește deseori în gol, iar de cele mai multe ori se identifică cu golul acesta. Când nu privește în gol, desenează ca să evadeze din prezent. Nu îi place să fie aici. Preferă să fugă, să se ascundă. Uneori acceptă și luptă. Golul interior al Cristinei doare. Strigă după ajutor. Acest gol a anesteziat-o până la această vârsta, dar ea vrea să se trezească, să-l vindece, să-l umple: ”Mi se pare că acest gol este atât de intens încât am impresia că nu îl voi putea umple niciodată”.
De-a lungul vieții ei, Crsitina s-a confruntat cu trauma de abandon, de trădare, de respingere, dar și cu trauma de abuz. A murit și a înviat de atâtea ori încât experiența sa de viața poate crea o peliculă de film din care cu toții am avea de învățat.
La vârsta de 8 luni, Cristina a fost abandonată de propria mama la orfelinat. De tată nu știe nimic. Nici nu vrea să afle. De atunci, Cristina a rămas cu sufletul gol și neâmplnit, cu inima rănită și fără prea multe amintiri din copilărie. E prea multă durere acolo ca să-și amintească ceva. În locul amintirilor este furie, multă furie: ”Sunt a nimănui, nimeni nu mă iubește și simt că am ajuns în lumea asta dintr-o greșeală”. Confruntarea cu realitatea este dură pentru Cristina. Toată viața ei și-a dorit să dispară, să fugă, să nu își mai amintească nimic, să nu se confunde cu adevărul și să nu accepte acele părți ale sufletului care sunt încă afectate și vătămate de efectul abandonului, al respingerii si al abuzului.
La vârsta de 2 ani jumătate, Cristina a fost adoptată și a simțit că asta e șansa ei de a fi iubită. ”În sfârșit mă simțeam că am și eu o mamă. Mă simțeam salvată și îmi doream să fiu un copil perfect ca să pot fi iubită și acceptată de noua mea familie care, în aparență, părea că știe să iubească”. Iluziile Cristinei, despre noua ei familie fericită, s-au spulberat atunci când mama adoptivă avea tot timpul din lume pentru alte treburi, mai puțin pentru a-i da afecțiune și atenție Cristinei. Golul acela interior a devenit și mai mare. Cristina se simțea singură, abandonată din nou, dezamăgită, furioasă: ”Simțeam că mamele astea două ar trebui să se revanșeze față de mine. Nu înțelegeam de ce fac asta. De ce mama biologică m-a abandonat și de ce mama adoptivă nu mă vrea. M-au abandonat pentru că nu mă iubesc, iar dacă ele nu mă iubesc, atunci înseamnă că nu merit să fiu iubită”.
Aceasta a fost tiparul care a marcat toată copălăria Cristinei, iar mai târziu adolescența, iar acum, la maturitate, viața de adult.
Apoi dezamăgirea Cristinei a continuat când a aflat, de la colegele de clasă, că este înfiată. Avea șapte ani. Șapte vise spulberate. Începuse să-și pună tot mai multe întrebări și să spere în minuni. Problemele au continuat să apară, iar la 13 ani au apărut ”frații” Cristinei, copiii biologici ai mamei adoptive și atunci Cristina a simțit cu adevărat că fost înlocuită. De tot. La 14 ani a plecat de acasă: ”Voiam să fiu libera. În casa părinților mei mă simțeam ca la cămin. Locul unde primești un pat să dormi, ceva de mâncare, unde te mai ntreabă cineva de sănătate și cam aia e”.
La 16 ani Cristina s-a gândit să cucerească lumea și s-a apucat de prostituție. ”Mă simțeam Batman, fără frică, trăiam o viață dublă, nu eram conștientă de ce fac și nu-mi păsa de nimeni și nimic. Îmi vindeam trupul trupul fără să mă gândesc la repercursiuni și aveam mai multă putere ca niciodată”.
De la 16 ani până la 20 de ani, Cristina a trăit în agonie și extaz, în dorința de a evada de realitatea crudă și de a fi ”beată” de fericirea efemeră pe care o trăia.”Am plutit o vreme în această lume, după care m-am oprit”. Momentul care a factu-o să se oprească a fost un abuz ”la locul de munca”, așa cum se exprimă ea, atunci când, fără voia ei, a fost abuzată de un client. În acel moment s-a simțit slabă, neputincioasă, iar acel gol vechi al ei s-a adâncit și mai mult. ”Batman” dispăruse și o dată cu el dipăruseră și convingerile că ea poate cuceri lumea bărbaților. S-a oprit. S-a reântors în familia ei adoptivă să caute alinare. Aici a găsit același sentiment de lipsă de afecțiune, de încurajare, de iubire, de înțelegere. ”Aveam nevoie de ai mei să umple golul acela imens”.
Cristina a înțeles atunci că lucrurile efemere nu rezolvă niciodată rănile adânci. Pentru ea această călătorie în timp afost doar o etapă care a adormit-o total, care a făcut-o să rămână pasivă. Abuzul a trezit-o la realitate. Ea a realizat că vindecarea nu apare din senin, că trebuie să-și asume, să nu mai fugă de trectul ei și să privească cu optimism înainte. A căutat ajutor. Încă caută. Vrea să vindece golul, durerea, abandonul, abuzul. Vrea să-și ierte cele două ”mame” care i-au dat speranță falsă. Vrea să-și amintească perioade din viața ei pe care le-a dat uitării de prea multă durere. Vrea pace cu ea, cu inima ei.
Povestea lui Alex M.
Un copil abuzat în neștire
Este o zi minunată de Iulie. Totul începe cu pași mărunți, cu propoziții scurte, cu idei mici, cu gânduri simple, cu vorbe puține. Așa începe viața, așa începe o poveste, așa începe o schimbare, așa începe studiul meu în penitenciar. Totul cu pași mici, dar siguri.
Alex M. are 44 ani, este grizonat, deștept, ușor timid, dar, spre surpinderea mea, dornic de conversație. Alex vrea să vorbească, să înțeleagă, să spere. Vrea altceva, vrea să fie liber. Pentru mine Alex, este înainte de toate om. Privesc dincolo de condamnat și văd omul. Ca orice om, Alex are vise, trăiri, dorințe, așteptări. Poate să-și schimbe viața, să-și creeze o nouă realitate, doar că are nevoie de ghidare foarte precisă pentru a depăși barierele deprinse în viața lui. Alex are nevoie de ajutor, are nevoie de îndrumare. El dorește să vindece, să înțelegă de ce este aici, el știe deja ce trebuie făcut, dar nu știe care este modalitatea prin care poate face toate aceste lucruri.
Mai privesc o dată și văd ceva mult mai profund. Văd copilul abuzat în neștire.
Alex s-a născut într-o familie în care abuzul era prezent în viața lui încă din burtica mamei. Tatăl alcoolic, gardian de pază la penitenciarul din Turnu Severin, copleșit din cauza muncii, își varsă frustrările pe mama și are un comportament violent față de aceasta. Mama, supusă, neputincioasă și abandonată din toate puctele de vedere, se izolează în muncă și în biserică. Nici unul din părinți nu iși dorește copii, iar atunci când mama rămâne însărcinată, primul gând al ei este cum să dea naștere unui copil cu un soț violent, alcoolic, abuzator și lipsit de empatie. Între timp, mama află că va avea doi copii gemeni, dar din păcate, fratele geamăn a lui Alex moare la naștere, moarte care îl va bântui pe Alex pe tot parcursul vieții lui. Alex crește într-o famile cu probleme, o familie care nu l-a dorit și care nu a știut cum să-l iubească. La vârsta de 9 ani, părinții lui divorțează, iar mama se mută împreună cu Alex la Reșița.
Abandonat de tată, Alex simte un dispret față de acesta și îl condamnă pentru acest lucru, iar în momentul când află ca tata se recăsătorește cu o altă femeie, Alex întrerupe orice legătură cu tatăl și nu mai știe nimic de el până în momentul de față, când se află în penitenciar.
Această vârstă de 9 ani este una critică pentru el. Mama se recăsătorește și ea, iar în scurt timp el va avea un tată vitreg, care după spusele lui, era un om de treabă, căruia îi pasa de el. Totuși viața lui Alex se schimbă mult, iar după toate aceste evenimente nefercite, el este abuzat de o rețea de abuzatori de pe scara blocului unde locuia cu mama și tatăl vitreg. Primul care îl abuzeazaă este un băiat mai mare ca el cu 6 ani, care îl ademenște cu jocuri pe calculator, reușind să-i stârnească atenția și să îl facă să creadă că tot ce i se întâmplă este spre binele lui. Supus, slab, lipsit de orice ajutor, Alex se simte vinovat și rușinat pentru faptele sale și îi este frică să spună adevărul acasă sau să mergă la autorități. Pentru el singura autoritate era capul rețelei de abuzatori care a început să-l abuzeze constant, să-l bată și să-l amenințe cu moartea. Astfel, pentru Alex, acest crunt abuz durează de la vârsta de 9 ani până la 16 ani. În tot acest timp, viața lui Alex se schimbă complet, el nu simte că are copilărie, se izolează, la școală nu dă randament, dar nimeni nu își dă seama de problemele lui. Profesorii văd un anumit regres și vorbesc cu mama lui, dar aceasta era prea concentrată în muncă și absentă total din viața copilului pentru a-l putea ajuta. Alex își dorea să fie salvat, se simțea abandonat de mamă, de tată, de școală, de societate, de mediu, de tot. Își dorea ca cineva să îl salveze, dar nu iși dorea ca mama să afle de această rușine, și mai ales, de faptul că el între timp avea relatii sexuale de bună voie cu băieți mai mari ca el și că se identifica ca având o orientare sexuală mai ciudată în acele vremuri: era homosexual.
La vârsta de 17 ani, Alex a fost abuzat din nou, de data aceasta de colegii de la școală. Hărțuit, violat și bătut de camarazii de la școală, Alex s-a prăbușit într-un haos existențial și mai mare și a încercat să-și pună capăt zilelor tăindu-și venele. ”Mi-aș fi dorit să mor decât să mai fiu abuzat”. Chiar dacă nu a murit fizic, pentru el această tragică întâmplare a marcat o moarte lentă a sufletului. A trăit o perioadă cumplită luptându-se în interior pentru Bine și Rău, pentru Adevăr și Dreptate, Pentru Curaj și Libertate, luptă care pierdea tot mai mult legătura cu realitatea. Era paralizat de frică, motiv pentru care nu putea să-și spună povestea, dar totuși, de data aceasta iși dorea să fie salvat de școală, mai mult decât de mama. De fapt, el iși dorea ca mama să nu afle niciodată, asta pentru că se simțea rușinat că este homoxexual, dar și pentru că daca mama lui ar afla de tot acest timp în care s-a petrecut abuzul, ar fi chemat poliția. Iar poliția însemna probleme pentru el din partea rețelei de abuzatori. Poliția nu reprezenta o autoritate, ci abuzatorul era o autoritate pentru Alex.
Trăind cu urmele acestor abuzuri din copilărie, Alex și-a continuat viața, cu pași timizi, dar sperând la un gram de fericire. La 31 de ani, Alex se căsătorește cu o femeie, spre surpinderea lui, și își intemeiează o familie. Dorește să fie acceptat și integrat în societate și chiar dacă nu îi plac atât de mult femeile, realizează de fapt că acest lucru este spre binele lui. În această perioadă se identifică ca fiind bisexual, iar pentru el bărbații repreintă un domeniu al trecutului, trecut care i-a adus doar necazuri. După scurt timp, Alex devine tată de băiat, dar odată cu acest rol, apar și problemele în căsnicie și divorțează de soția sa pentru că aceasta îl înșeală. Trădat, abuzat psihic și emoțional, Alex pleacă din acest mediu toxic, chiar dacă este nevoit să renunțe la copil.
La vârsta de 31 de ani, Alex se îndrăgostește de un bărbat și revine la prima lui pasiune: bărbatul. Relația cu acest bărbat este una care îl împlinește profund și, în sfârșit, se simte iubit și acceptat de cineva. În tot acest timp, Alex își îmbunătățește relația cu mama, căreia încă nu i-a spus secretul lui, acela de a fi homosexual, pentru că știa că mama lui nu va înțelege acest lucru și nu îl va mai iubi la fel. Această perioadă de mulțumire se tremină brusc pentru Alex, atunci când iubitul lui moare într-un accident de mașină. Totul se năruie în jurul lui, nimic nu mai are sens pentru Alex și după o perioadă de doliu, acesta pleacă în Austria la lucru. Este un fel de fugă combinată cu durere și cu izolarea cât mai departe de casă, cât mai departe de amintiri.
La vârsta de 39 de ani, Alex îl cunoaște pe Nicu, un minor de 15, copilul unor prieteni de familie, despre care a auzit că nu se descurcă bine și că a luat-o pe căi greșite. Pornind cu intenția să-l ajute, să-l salveze, așa cum și-a dorit ca el, la rândul lui să fie salvat, Alex s-a trezit ademenit de propuneri indecente din partea acestui copil care se declara ca fiind homosexual și care avea relații sexuale active cu bărbați. Dorindu-și pe cineva aproape și pe fondul unui dezechilibru psihic și emoțional datorat traumei de abuz din copilărie, Alex se lasă, fără să vrea, captiv în această relație efemeră și întreține relații sexuale cu N, fără să-l abuzeze, cu cosimțămantul copilului, care avea în acel moment 16 ani.
În relația specială pe care o are cu Nicu, Alex manifestă un „comportament care se abate de la normal”. Este confuz, dual, suferă în interior de o iubire pierdută pe care încearcă să o înlocuiească cu Nicu, are tulburări sufletești, se simte vinovat, manipulat, ademenit, cucerit de un minor de 15 ani și chiar dacă este conștient că ceea ce face nu este benefic pentru el și pentru viitorul lui, nu se poate opri și pentru asta nu are nici o explicație. „Nici nu mi-am dat seama când și cum am ajuns cu el. Nu am fost lucid, conștient de ceea ce fac și de urmările acțiunii mele. Il doream pe Nicu și când eram cu el mă gândeam la Bogdan și la iubirea lui. Mă simțeam vinovat, în primjul rând pentru că il înșelam pe Bogdan, chiar dacă acesta nu mai trăia, și în al doilea rând pentru că știam că nu e bine ce fac”.
Această relație a durat 3 ani, până în momentul arestării lui Alex. În tot acest timp, Alex nu era deloc fericit, se simțea vinovat și știa că lucrurile nu sunt deloc în favoarea lui. Această nefericire a luat și mai mult amploare, în momentul în care în viața lui a intervenit primul abuzator de la vărsta de 9 ani. Întâlnirea cu acesta a fost pur și simplu întâmplătoare, dar l-a marcat atât de tare încât nu a mai putut să vorbească. După aproape 30 de ani, abuzatorul s-a întors din nou în viața victimei și printr-o conjuctură nefavorabilă, acesta l-a abuzat din nou pe Alex, forțându-l, de altfel, să întrețină relații sexuale și cu un alt minor: ” Știam că dacă mă voi duce acasă la el, voi fi abuzat, dar m-am dus pentru că voiam să vorbesc cu el despre iubitul meu”.
La o scurtă perioadă de timp, Alex a fost denunțat la poliție pentru abuz contra a doi minori, iar la vârsta de 41 de ani, Alex a fos arestat si condamant la 3 ani de inchisoare. Cel care l-a denunțat a fost capul rețelei de abuzatori, abuzatorul care l-a abuzat pe Alex în două perioade de timp, în copilăria lui, la vârsta de 9 ani și la maturitate, la vârsta de 41 de ani.
Povestea lui Alex continuă în penitenciar unde își petrece 3 ani foarte grei, cu multă presiune, abuz și șantaj emoțional și psihic din partea deținuților, dar și cu multă tradare și nedreptate din partea sistemului, care îl condamnă pe nedrept și îi răpesc câțiva ani din viața lui. Alex trăiește cu dorința acerbă să își facă dreptate și simte tot mai aproape parfumul libertății. Pe ultima sută de metri, reia legătura cu tatăl sau pe care nu l-a mai văzut de la vârsta de 9 ani și speră ca tatăl de data asta, să-l salveze si să-l ajute să se mute la Turnu Severin, unde consideră el, că are șanse mai mari să i se facă dreptate. Visul lui Alex i se împlinește și se întoarce acasă, la Turnu Severin, locul unde s-a născut și unde, de fapt, începe prima zi de abuz din viața lui, nașterea.
Alex vrea să fie liber, să-și intemeieze o familie și să se pună în rândul lumii. Alex dorește să lucreze cu el, să se dezvolte și să nu mai ducă pe umeri trauma de abuz.
Privarea de libertate l-a trezit din toate punctele de vedere și timpul petrecut în penitenciar a fost e experiență de viața la care nu se va mai întoarce niciodată.
